Caminul Felix - Părinţii & Copii Noutăţi

Test Titlu articol

2010-11-08T16:33:20+01:00

Text copil

„Dumnezeu mi-a binecuvântat viaţa şi mai mult”

2009-12-17T10:36:00+01:00

Mă numesc Timea, am 22 de ani şi locuiesc la Căminul Felix de la vârsta de şase ani. M-am născut într-o familie dezorganizată, cu multe probleme familiale. De mică am locuit cu mama mea şi cu familia ei. Tatăl meu era mereu în puşcărie. La vârsta de cinci ani, din motive necunoscute, mama mea s-a sinucis, iar la şase luni de la moartea ei bunica mea a murit pentru că era bolnavă. Am rămas cu bunicul meu care lucra toată ziua, aşa că de cele mai multe ori eram singură acasă. Unul din vecinii noştri a văzut că nu e bine pentru mine să stau singură şi i-a spus bunicului meu despre Căminul Felix.

Bunicul m-a adus în acest loc unde viaţa mea s-a schimbat total. Am primit o nouă familie, o mamă, un tată şi şaisprezece fraţi şi surori. Aici, pe lângă familie şi dragoste părintească L-am cunoscut pe Dumnezeu. Crescând, am înţeles că nu pot trăi în această lume fără Dumnezeu, astfel că la vârsta de doisprezece ani L-am acceptat în viaţa mea, iar la vârsta de cincisprezece ani m-am botezat.

A venit în viaţa mea şi o perioadă mai dificilă când aveam multe probleme personale, de sănătate şi nu ştiam cum să le rezolv, aşa că singura soluţie pe care o ştiam şi care îmi hrănea gândul noaptea era sinuciderea. Mă gândeam la mama mea şi la faptul că ea s-a sinucis. Însă Dumnezeu mi-a amintit de fiecare dată că am preţ în ochii Lui, că mă iubeşte şi am un nou viitor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am făcut acel pas greşit.

După ce am terminat liceul am vrut să studiez jurnalism sau muzică la Universitatea de Stat din oraşul nostru, însă Dumnezeu mi-a deschis un alt drum şi azi studiez Jurnalism la Colegiul Biblic Est European din Oradea, anul III. Am ales Colegiul Biblic pentru a creşte în relaţia mea cu Dumnezeu şi pentru a studia Media într-un mediu creştin. Însă Dumnezeu mi-a binecuvântat viaţa şi mai mult când, la colegiu, l-am cunoscut pe Răzvan, logodnicul meu, care studiază teologie. În 29 Mai 2010, cu ajutorul Domnului ne vom căsători. După ce termin Colegiul vreau să lucrez ca designer grafician.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a schimbat viaţa, mi-a dat un nou viitor, şi-mi poartă de grijă prin familia mea de la Caminul Felix.

S-a transformat într-o perla

2009-10-06T13:52:00+01:00

„Crescându-l pe Teo am învaţat ca un fir de nisip ce ajunge într-o scoica se transforma într-o perla” – sunt cuvintele ce le scriam despre Teo în urma cu cinci ani.
Astazi pot sa va spun ca acest lucru este o realitate atât în viaţa noastra ca parinţi, cât si în viaţa lui Teo.
Teo a devenit acea perla preţioasa, privita de toţi ca un miracol, admirata pentru frumuseţea ei si pentru modul în care a luat viaţa. Când spun frumuseţe, nu ma gândesc doar la o frumuseţe fizica, ci la o frumuseţe a caracterului, la o profunzime a trairii cu Dumnezeu, a trairii unei vieţi de puritate, de curaţie si a unei vieţi în totala dependenţa de Dumnezeu.
1997 este anul în care Domnul l-a pus pe Teo în familia si în casa noastra.
Era un fir de nisip nedorit de nimeni, un fir de nisip batut de vânt în toate direcţiile, un fir de nisip în viziunea oamenilor… însa, o PERLA în ochii lui Dumnezeu.
Mama lui Teo a murit în anul 1995; tatal sau nu a putut face faţa situaţiei de a purta de grija celor doi copii ramasi fara mama. Rudele au concluzionat: cel mai bine pentru copii este sa fie luaţi de lânga tata lor.
Au urmat doi ani grei pentru el si sora lui. Doi ani de cautari, doi ani în care nu a putut spune „aceasta este casa mea si familia mea”. În tot acest timp, Teo a locuit în diferite familii, la prieteni, la rude, însa nicaieri pentru o perioada prea lunga.
Asa cum am amintit mai sus, în vara anului 1997, Domnul i-a adus pe Teo si pe sora lui în Caminul Felix, în casa noastra. Atunci avea 12 ani, acum are 24 de ani, a terminat liceul, dupa care a studiat 4 ani Business-Management în SUA, fiind licenţiat al Universitaţii din Anderson.
În acest an, în luna iunie s-a casatorit, iar în prezent lucreaza la un proiect al Caminului Felix.
A fost un proces lung, un proces în care Teo a învaţat ca, pentru a ajunge la forma pe care Dumnezeu o doreste pentru viaţa lui, trebuie sa fie gata de schimbare, sa accepte sa fie cioplit si modelat.
S-a transformat într-o perla deoarece, asa cum scrie în Proverbe 16:3, si-a încredinţat toate planurile în mâna Domnului si a fost convins ca nu poate ajunge sus pe stânca decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeul care ne poarta de grija

2009-08-09T17:40:00+01:00
Dumnezeul care ne poarta de grija Promisiunea facuta de Domnul în Cuvântul Sau (Psalm 68:5), ca El este Tatal orfanilor si aparatorul vaduvelor, este poate promisiunea cea mai frumoasa si mai plina de mângâiere din Biblie. Aceasta promisiune se împlineste în fiecare zi pentru cei trei copii din casa noastra care sunt orfani. Adrian – 19 ani, Madalina – 13 ani si Emanuel - 8 ani au experimentat modul în care Dumnezeu le-a purtat de grija în fiecare zi.
Fiecare dintre acesti copii au un alt tata, iar în certificatul lor de nastere nu este trecut nici un nume de tata. Nici unul dintre copii nu este recunoscut de tatal lor. Mama lor a murit când cel mai mic copil, Emanuel, avea doar un an. Cel mai mare copil avea 14 ani, Madalina avea 6 ani. Asa au ramas toţi trei si fara mama. Pentru o perioada scurta, bunica si strabunica lor a avut grija de ei. Bunica era foarte saraca si bolnava si nu avea resursele materiale pentru a-si creste nepoţii. Ea dorea sa pastreze copiii si sa le poarte de grija în continuare, dar nu a fost posibil. Noi am aflat de situaţia disperata a copiilor si i-am cautat, deoarece erau din aceeasi localitate unde locuiau parinţii soţiei mele si soţia mea îi cunostea bine. Am stat de vorba cu bunica si cu copiii si am decis împreuna ca pentru copii ar fi cel mai bine sa fie adusi la Caminul Felix. I-am spus bunicii ca poate veni sa îi vada ori de câte ori doreste si de asemenea copiii pot sa o viziteze, în special în vacanţe.
Copiii cei mai mari au fost mai afectaţi de moartea mamei decât cel mic. La început erau suparaţi si interiorizaţi. Dar, odata cu trecerea anilor, ei s-au integrat în noua lor familie, alaturi de ceilalţi noua copii. În dragostea Lui, Dumnezeu nu a îngaduit ca acesti copii sa ajunga pe strazi, mai ales ca bunica lor în ultimul timp este tot mai bolnava. Când au venit în casa noastra, mai aveam trei locuri: unul pentru o fata si doua pentru baieţi. Se potriveau exact pe locurile pe care le aveam. Ne-am dat seama ca aceasta a fost voia lui Dumnezeu ca ei sa ajunga aici.
Anii au trecut asa de repede de parca ieri au venit, iar acum sunt copii mari: Adrian a terminat liceul în Oradea, Madalina a terminat clasa a VI-a si Emanuel a terminat clasa I, ambii studiind în aceeasi scoala.
Privind în urma la acesti ani, putem spune ca am avut multe greutaţi, dar si bucurii, însa Dumnezeu ne-a ajutat pâna acum si suntem siguri ca ne va ajuta si de acum înainte.

Maria scrie despre Dani, unul dintre fiii ei:

2009-06-14T12:11:00+01:00
Dani Maftei face parte din familia noastra din primavara anului 2002. S-a nascut pe 13 martie 1993, într-o familie care traia într-o localitate din Bihor. Condiţiile de viaţa erau grele, dupa cum le descrie Dani în propriile cuvinte: “Iarna, când era foarte frig si nu aveam caldura, mergeam afara cu gândul ca distrându-ne ne vom încalzi.” Parinţii lui nu aveau slujbe stabile si nu se îngrijeau de copii.
Despre comportamentul tatalui sau Dani spune: “Tatal meu era deseori agresiv. Când venea târziu acasa ne sculam toţi pentru ca venea strigând de departe. Din cauza asta ne temeam sa ne apropiem de el. Când era beat, maica-mea ne apara de el ducându-ne la bunica, în alta localitate.” Asta se întâmpla uneori în timpul nopţii. Despre hrana spune: “Sora-mea ma punea sa ma duc cu ea sa furam pâine de la vecini în miez de noapte.” Mai târziu cei doi fraţi au stat în spital sub îngrijiri medicale timp de 8 zile datorita bataii administrate de tatal lor.
Bineînţeles ca Dani are si amintiri placute din copilarie: “Mergeam cu tati la pescuit în fiecare vara.” Dar mulţimea de amintiri neplacute îl determina sa fie mulţumitor pentru ca se afla la Caminul Felix, “sa pot dormi si eu fara sa fiu trezit în fiecare noapte, si sa fie liniste”, chiar daca, precum toţi adolescenţii, si-ar dori mai multa libertate.
Viaţa lui Dani e foarte diferita de când e la Caminul Felix si viitorul lui are acum perspective luminoase. În prezent e primul din clasa; e talentat la desen si are abilitaţi tehnice evidente. Din februarie e ajutor de învaţator la o grupa de Scoala Duminicala din biserica la care mergem toţi. Are înca niste temeri cu privire la cum va fi viaţa lui dupa ce îsi va da inima Domnului, dar speram sa le învinga în curând. V-as ruga sa va alaturaţi noua în rugaciunile pentru Dani!

Iata ce ne povesteste Elisabeta despre Patricia

2009-04-14T11:56:00+01:00
Patricia Balog este numele uneia dintre fetele noastre. Ea a venit în familia noastra acum sapte ani. S-a nascut în 14 iulie 1998 si a fost adusa la Caminul Felix, în casa noastra în anul 2002, ea si cele doua surori ale sale. Era a doua în familia ei.
Tatal Patriciei a murit si mama lor le-a lasat încuiate în casa. Ea avea numai 3 ani si jumatate, sora ei mai mare avea cinci ani, iar cea mai mica doar un an si jumatate. Dupa puţin timp, vecinii le-au auzit plângând si au anunţat departamentul de poliţie, au spart usa si le-au scos pe cele trei fetiţe înfometate.
Mama lor a fost dusa la închisoare pentru motive despre care n-am vrea sa amintim acum. La scurt timp dupa aceea, ele au fost aduse în familia noastra. Patricia se simţise respinsa si era foarte timida, statea singura, ascunsa într-un colţ al camerei, uitându-se sfioasa la ceilalţi copii.
Nu era în stare sa spuna decât câteva cuvinte. Ne raspundea monosilabic la întrebari. Totusi, în scurt timp, a început sa revina la viaţa, înţelegând ca aici era îngrijita si iubita, primea mâncare si atenţie. În câteva luni a devenita o perosoana foarte deschisa, un copil zâmbitor. Acum ea este în clasa a patra. Îi place mult sa cânte, sa se joace cu ceilalţi copii si învaţa bine la scoala.
Ce schimbare s-a produs în viaţa Patriciei!

Viorel Babău, soţ si tată

2009-02-07T17:32:00+01:00
Numele meu este Viorel Babău si am 25 de ani. În câteva cuvinte as dori sa va împartasesc câteva aspecte din viaţa mea.
Am venit la Caminul Felix când am avut 8 ani. Aici am stiut si am simţit pentru prima data dragostea si siguranţa din partea persoanelor care lucrau aici. De asemenea, aici am întâlnit oameni care mi-au influenţat si mi-au schimbat viaţa într-un mod extraordinar. Ei sunt Marcel si Eli, parinţi la Caminul Felix.
Acum sunt tata. M-am casatorit la vârsta de 19 ani si sunt mândru de familia mea. Mi-am dat seama cât de important a fost pentru mine faptul ca am fost crescut într-o familie crestina si ca am fost ajutat sa mă dezvolt în toate aspectele vieţii mele.
Am un baiat de 5 ani, cu numele Cezar Luca si o soţie minunată, Ioana. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei.
În urma cu trei ani am absolvit facultatea si acum sunt întrun program de master în Management. Îmi amintesc, ca în ultimul an de liceu, tatal meu, Marcel, a venit la mine si m-a întrebat ce planuri am pentru viitor. I-am spus ca înca nu stiu. El m-a încurajat sa îmi continuu studiile. I-am ascultat sfatul si astazi sunt Director de vânzari la o firma si ma descurc destul de bine.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Caminul Felix, pentru educaţia care am primit-o acolo. Consider dedicarea plina de dragoste în cresterea copiilor a persoanelor angajate la Caminul Felix unica, cea mai deosebita dintre tot ce am vazut.
În acest an, eu si familia mea am fost binecuvântaţi, deoarece am primit din partea primariei o mica bucata de pamânt pentru a ne construi o casa. Este o provocare pentru noi, în special în aceasta perioda cu probleme financiare, dar ne încredem în Dumnezeu, care niciodata nu are astfel de probleme.
Dumnezeu sa va binecuvinteze, Viorel, Ioana si Luca

Povestirea unei vieți

2008-12-15T14:53:00+01:00
Greta Maria Cuc este unul din cei 14 copii ai nostri. Ea are 9 ani. Am adus-o în familia noastra împreuna cu sora ei geamana, când aveau doar 18 luni. Greta si Marcela au locuit împreuna cu mama lor o scurta perioada de timp, fiind abandonate în spital, la doar câteva luni. De acolo au fost duse la Orfelinatul de Stat. Viaa dezordonata a mamei a dus la lipsa dedicarii faa de fetele ei. Nu stim nimic despre tatal lor. Tocmai când fetele aveau cea mai mare nevoie de o mama care sa le arate dragoste, sa le învee sa umble si sa vorbeasca, ea le-a parasit. Desi aveau 18 luni când au venit în familia noastra, nu stiau sa umble si sa vorbeasca. Îmi amintesc ca nu stiau nici sa zâmbeasca, ci plângeau aproape tot timpul. Crescând într-un mediu de dragoste, familial, s-au dezvoltat foarte bine si zâmbetul le-a revenit pe faa. Greta este un copil fericit, are întotdeauna un zâmbet mare pe faa ei. Este în clasa a treia si îi place sa mearga la scoala. Amândoua sunt pline de energie, aduc multa bucurie în casa noastra în fiecare zi si sunt o binecuvântare pentru noi.

Povestirea unei vieţi

2008-10-15T13:49:00+01:00
Numele meu este Laura Moga, iar în următoarele rânduri aş vrea să împărtăşesc cu dvs. câteva lucruri pe care le-am experimentat de-a lungul timpului la Căminul Felix. Mi-amintesc că aveam 13 ani când am venit la Căminul Felix şi eram timidă, plină de frică şi fără speranţă în ceea ce priveşte viitorul. După o vreme am descoperit că familia în care am venit mă înţelegea, mă iubea şi mă aprecia aşa cum eram. Relaţia cu părinţii şi cu ceilalţi copii de aici a devenit în foarte scurt timp puternică.
Am terminat liceul, iar acum studiez pentru a deveni asistentă medicală. Am ales această meserie, pentru că îmi pasă de oameni şi îmi place să lucrez pentru ei. Anii pe care i-am petrecut aici la Căminul Felix m-au făcut mai deschisă faţă de alţii, mai generoasă şi am învăţat ce înseamnă să-ţi pese de nevoile altora. Aş vrea să fiu un sprijin pentru alţii, aşa cum am avut şi eu parte de sprijin. Aici, împreună cu familia, am avut şansa unui viitor mai bun, am avut pe cineva care să mă îndrume şi să aibă grijă de mine. Împreună cu familia am mers la biserică, iar la vârsta de 15 ani L-am întâlnit pe Isus. La ceva vreme după aceasta, am fost botezată şi am făcut parte din biserica din Sânmartin.
În vacanţele avute de-a lungul anilor am fost cu familia la mare şi la munte şi am multe amintiri plăcute. L-am întâlnit pe prietenul meu, Florin, anul trecut şi ne-am căsătorit pe 28 iunie anul acesta. Mi se pare destul de greu să fiu despărţită de familie, dar ştiu că este mometul potrivit pentru a-mi începe propria familie. Anii petrecuţi aici nu-i voi uita niciodată şi vor fi pentru mine o amintire plăcută.
Înainte de a încheia aş vrea să vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi sprijinit de-a lungul acestei perioade în care am fost la Căminul Felix. Vreau să mulţumesc părinţilor şi în special mamei mele care este o adevărată prietenă pentru mine. Vreau să mulţumesc sponsorilor care s-au rugat şi au dăruit şi vreau să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru prezenţa Lui în familia noastră. Vă mulţumesc încă odată tuturor. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Despre unul din noii noştri copii

2008-08-15T13:05:00+01:00
Anamaria este unul dintre copiii nostri. E singura fată din familia noastră de până acum şi are 10 ani. Este în clasa a 3-a. În noiembrie 2007 a venit în casa noastră, împreună cu alţi 4 fraţi: Andrei, Cătălin, Florin şi Toni. Ei provin dintr-o familie cu multe probleme şi au suferit numeroase traume fizice şi emoţionale. În afară de ei, Anamaria mai are doi fraţi, care nu sunt împreună cu ei. Părinţi lor i-au abandonat când au plecat să lucreze în Spania. După o perioadă, au fost luaţi de către un orfelinat de stat, iar 6 luni mai târziu au ajuns la noi.

Ana a învăţat multe lucruri bune decând a venit în familia noastră, la Căminul Felix. Ea este nerăbdătoare să înveţe lucruri noi, îi place să vorbească, să spună poveşti şi pune multe întrebări. Îi place să înveţe şi la şcoală. A fost nevoie de o perioadă de timp pentru acomodare cu noi şi cu noua casă. A început, încet, să ne considere ca fiind noua ei familie. În dorinţa ei de a învăţa lucruri noi, a învăţat să cânte. Ana are o voce frumoasă şi îi place să cânte împreună cu alţi copii. Împreună cu familia, am vizitat câteva biserici, unde am avut un mic program şi am prezentat lucrarea. Copiilor le-a plăcut foarte mult. Când Ana a juns la noi, singura rugăciune pe care o ştia era rugăciunea Tatăl nostru. Acum ea a învăţat să se roage cu cuvintele ei înainte de masă sau înainte de culcare sau în momentele de rugăciune cu familia. Un lucru foarte important este că Ana a găsit pace şi siguranţă, care a alungat frica şi tristeţea din trecut. După ce Ana L-a primit pe Domnul în inima ei, a învăţat că trebuie să aducă toate problemele în rugăciune înaintea lui Dumnzeu şi că Dumnezeu răspunde rugăciunilor. Ea îşi dorea foarte mult ca mama ei să o sune şi s-a rugat pentru acest lucru. Nu după mult timp a primit un telefon din partea ei. Într-una din aceste convorbiri, Ana i-a spus mamei ei că se roagă pentru ea să-L găsească pe Dumnezeu. Ana a înţeles că Dumnezeu nu abandonează pe nimeni, iar acest lucru îi dă siguranţă.

Suntem bucuroşi pentru harul lui Dumnezeu în viaţa ei şi că putem trăi pentru binele ei şi al celorlalţi copii.

Gabriel – o nouă provocare

2008-04-14T13:01:00+01:00
Gabriel este cel mai mic dintre copiii noştri. A ajuns în familia noastră în septembrie anul trecut. Povestea lui, ca de altfel a multor copii de la Căminul Felix, este una tristă. Gabriel s-a născut în 8 iunie 2005 şi a fost abandonat tot atunci. Mama lui nu l-a dorit şi nici nu a fost interesată de el în vreun fel. A petrecut primii săi ani la spital. A fost în aşa condiţie că medicii nu i-au dat mari speranţe de viaţă. Primele lui experienţe au fost suferinţa si respingerea. El n-a avut pe nimeni care să stea lângă el, care să-l mângâie, să-l iubească şi nici nu a simţit siguranţa pe care o oferă numai braţele unei mame. Cu toate acestea, Dumnezeu ştia de el. Dumnezeu i-a dat viaţă, l-a ţinut şi suntem siguri că are un plan şi cu viaţa lui. Când l-am văzut pentru prima dată am fost uimiţi cât de mic şi slab era. Chiar dacă avea peste doi ani nu mergea şi nu vorbea, avea vreo 8 kg şi se putea citi pe faţa lui tristeţea. Diagnosticul lui era întârziere psihomotorie severă. Gabriel are acum o familie şi progresele pe care le face sunt evidente. A început să meargă singur, mănâncă normal, îi place foarte mult afară, îi place să se joace cu ceilalţi copii şi cu jucării. Gabriel este o nouă dovadă a faptului că lipsa de dragoste duce la regres şi boală, iar pe de altă parte că dragostea face minuni şi dă aripi.